Înspre plecare

Într-un timp al marilor dezastre
Am să plec, din lume, înapoi,
Sus, acolo, dincolo de astre
Unde loc au unii dintre noi...

Timpul, pe aici, se-mparte-n zile,
Pe acolo-i dat doar de trăiri,
Doar aici trăirile umile
Unii spun că s-ar numi iubiri!

Rosturi nici speranţa nu mai are
Apa din fântîni e cu noroi,
Drumul s-a-ngustat, e doar cărare,
Nu mai pot pe drum să meargă doi.

Omenia-i pusă în blazoane,
Are sens de podium şi decor,
Chiar şi ea, mai nou, e după toane,
Uneori cu scop nimicitor.

Preţ se pune pe singurătatea
Care dă desfrâului idei,
Mulţi acum văd astfel libertatea,
Şi aşa se vor multe femei.

A iubi e ceva ce se face,
Un banal cuvânt, oricând rostit,
Dar iubirea în uitare zace,
Ca şi muribundul părăsit

Toate azi au în altfel măsură,
Rostul lumii-mi pare-ntors pe dos,
Omenirea gâlgâie de ură,
Timpul trece fără de folos.

Plec acolo, dincolo de astre,
Unde loc au unii dintre noi,
Într-un timp al marilor dezastre,
Cu speranţa unor alte vremuri noi.

Crez

Eu cred în poezie şi, firesc,
În versul care poate fi cântat,
Cel care nu-i gândit când e creat,
Fiind zămislit din har dumnezeiesc!

Nu cred în cel ce mintea îşi munceşte
Vorbei să-i dea o formă de-mprumut,
Şi numelui îşi pune început
Urlând la cer când nimeni nu-l citeşte.

Eu cred în poezie şi, firesc,
Nu pot să cred în versul şchiopătat,
Prea lung, ori, fără sens, prea mult scurtat,
Scris de acei ce scrisul şi-l gândesc.

Nu cred în versul care se dospeşte
Dar arătat ca ceva ce-i ad-hoc,
Al celui ce doar sieşi îşi voieşte
Cununa slavei şi întâiul loc.

Eu cred în poezie şi, firesc,
În versul care nu e-ncorsetat,
Şi prin dorinţă nu e-nduplecat
Formei cu care unii se mândresc.

Nu cred în cel ce-n scrisu-i scormoneşte
Trecuturi şi mormane de gunoi,
Ca mai apoi să-mproaşte cu noroi
În orişicine-n cale-i nimereşte.

Eu cred în poezie şi, firesc,
În cei ce datul şi-l mărturisesc.

Dacă, altfel...

Dacă s-ar stinge focurile toate
Când ploile grăbite stau sa cadă,
Cine-ar mai spune lumii că se poate
Prin întuneric umbra să se vadă?

La ţărmul mării de-ar veni vapoare
Când vântul le dă semne de furtună,
Cine-ar mai ști să spună că pe mare
E liniște și este vreme bună?

De-ar fi, în munţi, izvoarele să-ngheţe
In nopţile în care-i lună plină,
Cine-ar mai vrea, pe crestele semeţe,
Să urce, ca să urce spre lumină?

Lasă-ţi lumina...

Lasă lumina să stea aprinsă,
ea-n sine-i calea să ştiu s-ajung,
chiar de-i furtună, ori vreme bună,
noapte-nnegrită, ori plină zi...
Drumul mi-e lung,
pot rătăci...

Va fi o vreme încă furtună,
o vei simţi...
Eu voi tot merge, în miez de noapte,
spre miez de zi,
din prag de astăzi spre prag de mâine,
spre a-l păşi.

Ca altădată,
ştiu,
nu-mi e teamă,
trăznetul nopţii, vom auzi,
când se vor rupe munţii de gheaţă,
când apa mării, peste câmpii,
va năvăli să-i ceară vamă

Sloiuri de gheaţă,
de dimineaţă,
pe sub ferestre, vor adormi,
stând să aştepte miezul de zi,
ce, pe mai toate, le va topi.

Lasă lumina să stea aprinsă,
ea, doar, îmi spune,
ea tot îmi spune,
ce gândurile mari încă te-apasă...
despre trăirea maiestuoasă
ce te ridică,
visul ce-ţi spune că eşti învinsă,
speranţa serii, neprihănită,
ce se doreşte grabnic trăită,
fără de frică...

Lasă-ţi lumina, las-o aprinsă...
Eşti curioasă
dar neînvinsă...
Eşti mai frumoasă...

Pseudo-identitate

Oare noi mai ştim noi ce suntem?

Suntem oameni mari sau mici?

Suntem doar roboţi habotnici,

stăpâniţi de-al fricii bici?

Ne trăim de azi pe mâine,

învăţând să ne minţim,

Şi-l minţim pe cel de-aproape

ca să spunem că iubim...

Între formă şi esenţă

noi punem semnul egal,

Ca să ne-mbătăm cu gândul

că-i real doar ce-i real,

Şi credinţei îi dăm sensuri

după cum doar noi o vrem,

Şi ne facem, din dorinţă,

amuletă ori totem.

Prea seduşi de moda nouă,

drumuri facem prin noroi,

Ne-mpreunăm la-ntâmplare

fără gând spre mai apoi...

Şi, chiar dacă bem otravă,

vrem să nu ne-mbolnăvim,

Iar de cumva se întâmplă,

de Dumnezeu ne-amintim.

Mai nimic din lumea asta

nu ne pare-a fi normal,

Bunul simţ şi adevărul

are sens de ideal,

A ieşi, oricum, în faţă

e acum un obiectiv

Şi-a ucide pe oricine,

cu sau fără de motiv.

Suntem ceea ce nu suntem,

nici măsuri nu mai avem,

Ne-amintim că trece timpul,

dar nici asta nu vedem...

Ne trăim un azi habotnic,

a toate cunoscători,

Suntem buni numai la vorbe,

mai deloc faptuitori.

Viaţa-i marfă, omu-i marfă,

gându-i marfă-n galantar,

Forma-i cea care contează,

vorba-i pusă pe cântar,

Restul nu are valoare

când n-aduce un folos,

Doar ceea ce-i la vedere

e urât ori e frumos.

Astfel cum să ştim ce suntem?

Oare oameni putem fi,

Mai putem trăi-n iubire?

Ştim ce-nseamnă a iubi?

Mai putem avea prieteni,

sau prieteni buni ni-s banii?

Ştim că ne şi trece timpul

şi cu el ne trec şi anii?

Învaţă...

Învaţă să baţi drumul...

Nu-i fi doar mergător,

Şi lasă-l să se vadă

vederii tuturor.

Învaţă întâmplării

să-i dai un sens firesc,

Că-ţi e de trebuinţă

în traiu-ţi omenesc.

Învaţă-te pe tine,

să fii ceea ce eşti,

Să nu apleci urechea

la cei ce-ţi spun poveşti...

Învaţă să faci bine

şi să nu ceri nimic,

Ca, peste timp, vreodată,

să nu te simţi prea mic.

Învaţă să mergi drumul...

Pe loc nu bate paşi

Şi nici nu te întoarce

să vezi ce urme laşi.

Învaţă să laşi viaţa

să-ţi dea, să poţi să dai,

Că va veni şi vremea

să dai ceea ce ai...

Învaţă să fii sigur

nu doar să presupui,

Să nu faci adevărul

ceva ce, în fapt, nu-i.

Învaţă că trecutul

e chiar de neschimbat,

Ca să nu-ţi ai îndemnul

de a-l mai voi urmat.

Învaţă să mergi drumul...

Nu-l tot dori schimbat,

Şi nici nu-i sta pe margini

că înspre mers ţi-i dat.

Învaţă că prin fapte,

poţi să cobori prea jos,

Că după o cădere

nu te mai simţi frumos.

Învaţă că-ncercarea

nu-i joc la nesfârşit,

Să poţi să-ţi fie somnul

tihnit şi liniştit.

Învaţă că-n războaie

doar morţii sunt eroi,

Ca lupta pentru viaţă

să nu-ţi fie război.

Învaţă să baţi drumul...

Nu-i căuta cusur,

Nu-l pune la-ndoială

când ţi-e urcuşul dur.

Învaţă, întrebării,

să-i cauţi un răspuns,

Că cel ce-l dai din ştiinţa-ţi,

nu este-ndeajuns.

Învaţă să-ţi laşi ochii

să vadă ce privesc,

Să nu vrei să se-nchidă

când ceva-i nefiresc.

Învaţă să vezi totul

şi-atunci când mergi grăbit,

Ca să nu-ţi dai motive

să fii dezamăgit...

Învaţă să baţi drumul...

Când eşti cu capu-n nori,

Priveşte către Ceruri

să vezi de nu cobori.

Învaţă că nu-i răul

cum tu îl vezi că-i rău,

Că pentru altu-i altfel,

de-ar fi în locul tău.

Învaţă să vezi norii

când cerul e senin,

Să nu te mai surprindă

furtunile când vin.

Învaţă să pui pasul,

de-a dreptul, apăsat,

Ca să nu uiţi de-a pururi

pe unde ai călcat.

Învaţă să baţi drumul...

Să nu te plângi că-i greu,

Şi du-l până la capat,

ţi-i dat de Dumnezeu...

Portret de lume

Minciuna azi e rege, stă la masă,
Toţi oamenii în jurul ei roiesc,
Mulţi uită să mai meargă pe acasă,
Iar alţii cred că doar aşa-i firesc.

Despre cei sfinţi vorbesc cei cu păcate,
În faţa celor mulţi să pară sfinţi,
Voindu-şi lor să-şi poată da dreptate
Că sunt părinţi pentru ai lor părinţi.

Sunt judecaţi cei ce-şi cunosc greşeala
Lăsaţi în pace sunt cei vinovaţi,
Şi chiar când e absurdă socoteala,
La întrebări chiar şi cei morţi sunt luaţi.

Ne luminează cei ce văd lumina
Doar dacă-n nori e soarele ascuns,
Cei ce găsesc apusurilor vina
Că se grăbesc şi ei n-au timp de-ajuns!

Acei ce-s mulţi şi spun că ştiu de toate,
Pe cei ce ştiu ce spun îi fugăresc,
Valoare dând doar datului din coate,
Cumva, înnobilat, de-un ras grotesc.

Sunt tot mai mulţi ce se doresc la masă,
Nici nu le pasă că sunt doar lachei,
Şi nici de viaţa lor nu le mai pasă
Crezându-se ei înşişi dumnezei.

Se tot rostesc şi se tot scriu cuvinte
Despre ceea ce ar putea fi sfânt
Şi scrie cu nesaţ cel care minte
Pentru a fi un “ceva” pe Pământ.

Pe la biserici, unii, vindecarea
Şi-o vor, prezenţa zi de zi făcând,
De parcă totul îşi doresc urmarea
A tot ce-i pun, lui Dumnezeu, în gand.

Firescul nu mai poate să se-ntâmple
Pus sub consemn de cei ce văd firesc
Să îşi ascundă albul de la tâmple
Ca să se-ntâmple ceea ce-şi doresc.

Şi-aşa minciuna ia în stapânire
Întregul neam, ce-şi zice, omenesc,
Lăsându-l chiar pe om în părăsire,
De-a dreptul rob acestui trai prostesc.