Trăim iubirea-n marea de invidii
Şi valuri tot mai mari ne încolţesc,
Pasul ni-i greu călcând pe coji de stridii
Şi-aşa uităm că totul e firesc...
Uităm să ne ferim de privitorii
Ce caută ceva ce nu-i văzut,
Şi-ademenesc, în miez de noapte norii,
Prefabricând delicte din trecut.
Părerile sunt, veşnic, comentarii
Pline de iz mereu judecător,
Dar din motive absolute, varii,
Puse-n contextul vieţii tuturor.
Poveste cu adaos de iluzii
Fac mulţi din tot ce poate fi trăit,
Iar amăgirea marilor confuzii
Îndeamnă către muchii de cuţit.
Uităm că suntem, noi, definitorii
A tot ce după noi va fi rămas,
Că n-au pierit nicicând acuzatorii
Ce văd de toate într-un simplu pas.
Ne asumăm eroarea unor critici
Ce se privesc pe ei, vorbind de noi,
Ca-nduplecaţi de termeni, noi, juridici
Să regretăm că suntem amândoi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu