Iubita mea,
Trăieşti aşa străină,
Hai să ieşim în lume, la lumină,
Hai să plecăm, altundeva, departe,
Să fim noi doi, uitaţi de-a lumii moarte.
Să-ţi iei tot bagajul, pleca-vom pe mare,
Nici eu nu ştiu unde, spre soare-răsare,
Pleca-vom în noaptea uitată de lume,
Alături de şoapta ce nu-şi are nume.
Diseară e lună sau poate sunt nori,
Grăbeşte, grăbeşte, mă ia cu fiori,
Plecând spre niciunde, pleca-vom în noi,
Din lumea aceasta cu laşi şi eroi.
Iubito îmbracă o haină mai groasă,
E noapte, sunt vânturi şi ceaţa e deasă,
Îmbracă-ţi costumul de-not, de salvare,
E poate furtună la noapte pe mare.
Dar, haide, grăbeşte, mult timp nu mai ai,
Şi n-ai nici motive pe gânduri să stai,
Pleca-vom departe, urca-vom în munţi,
Ştiu locuri de taină, nu poţi să renunţi.
Pleca-vom diseară, pleca-vom la noapte,
Trece-vom la gânduri, trece-vom la fapte;
Nimic n-o să fie de mâine-ntre noi,
Vom fi doi apatici zdrobiţi, amândoi.
Dar hai, fă-ţi bagajul, diseară plecăm,
S-ajungem pe mâine, să nu aşteptăm,
Vom fi laşi în lume, în viaţă eroi,
Trăi-vom o viaţă, noi doi, numai noi.
Eu vin, vin diseară, să fii pregătită,
Pleca-vom departe de orice ispită.
Dar dacă-i furtună rămânem acasă.
Şi-aici te voi face a vieţii mireasă.
Încă mai merg, în miez de vară,
Cum am tot mers de-atîtea ori,
Mereu cu gândul înspre seară
Şi rostul primilor fiori.
Mai trec prin zilele uitate
Într-un îndemn pierdut în vis
Şi-n toate ce le cred curate
Găsesc culori de compromis.
Şi tot aştept, în taină mare,
Punând ideile în vers,
Să simt arsuri de-nflăcărare
Pornind un drum ce-l am de mers.
Doar seara-mi vine-nlăcrimată
Să-mi spună tot ce s-a-ntîmplat,
Şi-mi am privirea zbuciumată
De cerul mult prea înstelat.
Reci ploi de stele-nfrigurate
Mă ţin în traiul meu stingher,
Prea doritor de libertate
Şi mult căutător spre Cer.
Pe drumul unor legi nescrise,
Mă tot avânt, mergând de zor,
Zorind un curcubeu de vise
Să dea culoare nopţilor.
Izbuc de valuri taie în epave
Pustie drumuri, falnice cărări...
Şi tot purtând un dor de depărtări,
Simţind îndemnul marilor chemări,
Ulise-şi simte visele bolnave
Toţi văd deşarte certuri de hotare,
Mulţi cred că cearta-i semn de nou avânt...
Tot aşteptând cu privegherea-n vânt
Uită şi Penelopa de cuvânt,
Făcând din el mereu o întrebare.
La ţărm doar valul este semn că vântul
Plecat e-n larg, rătăcitor, pe mări...
Cu-n înlemnit destin al altor zări,
Cu o deşartă soartă de-mpăcări,
Ulise-şi vrea, pe ţărm avea mormântul.
Nimic nu-i nou sub Ceruri şi sub soare,
Timpul e tot mereu nerăbdător...
Crezând că totul e întâmplător,
Îşi vrea şi Penelopa alt decor,
Chiar dacă întrebărea tot o doare:
Şi se întrebă, cumva cu mirare:
Ulise-i dorul meu de depărtare?
Trăim iubirea-n marea de invidii
Şi valuri tot mai mari ne încolţesc,
Pasul ni-i greu călcând pe coji de stridii
Şi-aşa uităm că totul e firesc...
Uităm să ne ferim de privitorii
Ce caută ceva ce nu-i văzut,
Şi-ademenesc, în miez de noapte norii,
Prefabricând delicte din trecut.
Părerile sunt, veşnic, comentarii
Pline de iz mereu judecător,
Dar din motive absolute, varii,
Puse-n contextul vieţii tuturor.
Poveste cu adaos de iluzii
Fac mulţi din tot ce poate fi trăit,
Iar amăgirea marilor confuzii
Îndeamnă către muchii de cuţit.
Uităm că suntem, noi, definitorii
A tot ce după noi va fi rămas,
Că n-au pierit nicicând acuzatorii
Ce văd de toate într-un simplu pas.
Ne asumăm eroarea unor critici
Ce se privesc pe ei, vorbind de noi,
Ca-nduplecaţi de termeni, noi, juridici
Să regretăm că suntem amândoi.
Vremea trecută-n urmă e rămasă,
Tot ce a fost ne este doar trecut...
Cândva ştiam de viaţa de acasă,
Azi chiar cuvântul ni-i necunoscut.
Ne rătăcim de gândurile noastre
Când căutăm în vremuri ce-au apus
Şi înţelegem câte mari dezastre
Sunt adevăruri care nu s-au spus.
Ne este dor de simpla provocare
De a dormi o noapte liniştiţi
Uitând că-n dimineaţa următoare
De ochi străini ne vom trezi priviţi.
N-avem idei şi, parcă, nici motive
Să fim doar adevărurilor vad,
Şi să trăim sub falduri instinctive,
Uitând motivul stelelor ce cad.
De-acasă ne e dor şi spre acasă
Ne vrem, cândva, să ştim că facem paşi,
Când orice neputinţă ne apasă,
Spunându-ne ce ani ne sunt rămaşi.
Şi, prin urmare, prin singurătate
Facem ce facem şi trăim uitaţi,
Rememorând speranţe spulberate
Şi drumul altor paşi, îndepărtaţi.
