Azi, Mariei-Magdalena

Azi puritatea rar mai este pură,
Pândiţi suntem şi-n vise de păcat,
Diversitate-i singura măsură
Ce ne-o-nsuşim în mod deliberat.

Gustul îl ştim şi-i dăm mereu crezare,
Ne îmbătăm şi spunem că-i un joc,
Uităm că viaţa trece la-ntâmplare
Şi-o mergem cu un pas bătut pe loc.

Mariei- Magdalena-i ştim povestea

Şi cât în obicei s-a înrobit,

Pe cât de mult i-a mers în lume vestea,

Şi cât de mult schimbarea şi-a dorit.

Răspunsul azi nu-şi ştie întrebarea,
E doar o constatare prin urmări,
Ce pune în dezbatere onoarea,
Ca sens al prea-ntâlnitei dedublări.

Teama o ştim, dar tot trăim cu teamă,
Că fără mască nu ne-ar fi uşor,
Că nimeni, altfel, nu ne ia în seamă,
Dacă n-avem ceva atrăgător.

Mariei-Magdalena-i ştim povestea

Şi cum, să se îndrepte şi-a dorit,

Pe cât de mult i-a mers în lume vestea,

Şi cum, într-un sfârşit, a izbândit.

A fi aproape, azi, se defineşte
Prin fapte cu vădit real folos,
Şi care cu un preţ, se răsplăteşte,
Bănesc, material sau amoros.

Mereu găsită e singurătatea
Liniştitoare şi de bun augur,
Şi cadru ce convinge libertatea
Să nu se mărginească pe contur.

Mariei-Magdalena-i ştim povestea

Şi când, într-un final a izbândit,

Pe cât de mult i-a mers în lume vestea,

Şi când, crezând, în pace s-a sfârşit.

Fine dezacorduri

Trăim pierduţi în lumea de iluzii,
Ne văd copacii, goi, sub clar de lună,
Ascunşi în haine pline de confuzii,
Şi doar ce vrem se-apucă să ne spună.

Seducătoare-i umbra unor focuri
Ce ard furtuna razelor de soare,
Dând nume unor părăsite locuri
Desprinse din poveşti nemuritoare.

De la-nceput noi vrem să ştim finalul,
Şi tot grăbim motivul spre-mplinire,
Chiar dacă măsluim concret banalul,
Numindu-l o secvenţă de iubire.

Cărările se pierd între apusuri,
Privindu-se-ntr-a nopţilor oglindă,
Făcând din vise pragul dintre visuri
Când somnul vrea trăirea să cuprindă.

Pian cu multe fine dezacorduri
Ne este viaţa… Pură întâmplare,
Ca şi un val redus, între fiorduri,
La simpla-i amăgire că e mare.

Ne este traiu-n sine iluzoriu,
Cu ancore constrânse de regrete
De-a-ncetini deriva-n derizoriu,
Şi eludarea faptelor concrete.

Mai departe, oricum

Te-am întâlnit… Erai ca orice fată…
Prin părul tău o rază rătăcea,
Şi-n ochi ţi-avei o lacrimă curată,
Ce-n noapte cu o stea se confunda.

Sub talpa ta se mistuia o cale
Ce nu ştiam că drum ni se vroia,
Doar te priveam mergând parcă agale
Cu teamă de eternul "va urma".

Am vrut să ştim cum trece înserarea
Dacă-o-trăim nepăsători de ea,
Dacă lăsăm deoparte depărtarea
Şi vrem tăcuţi a ne împreuna.

Doar ochii tăi, nevinovaţi, prin noapte
Mi-au spus că e firesc a se-ntâmpla
Minunea ce-ai rostit-o printre şoapte,
Şi ne-ai făcut pe noi părtaşi la ea.

În zori de zi, plecai fără te teamă,
Ca să te-ntorci când iar se va-nsera,
Ştiind speranţa mea care te cheamă,
Într-un perpetuu, nobil, "va urma"!

Şi-a fost din nou o seară, altă seară,
Venirea ta mereu o-nsenina,
Nici luna nu voia să mai rasară
Decât când tu te oglindeai în ea.

Zorii de zi veneau în grabă mare,
Uitai să-mi spui că nu mai vrei pleca,
Privindu-te, n-aveam nici o-ntrebare,
Vedeam dorinţa în privirea ta.

Te întâlnisem cândva, într-o noapte,
Când luna alte drumuri mi-arăta,
Mi-am amintit când, iarăşi, printre şoapte
Mi-ai spus că multe, tot mai multe vor urma…

Dimineaţă fără suflet

În ziua ce va fi să se arate
De nu mă veţi mai şti pe nici un drum,
Nu vă-ntrebaţi nimic, dacă se poate,
Priviţi firesc plecarea-mi în postum.

Chiar dacă amintirea mea persistă
Şi lacrima din ochi va vrea să cadă,
Gândiţi-vă că cel ce-a fost există,
Doar s-a-mbrăcat în falduri de zăpadă.

Şi fiind plecat spre lumile eterne,
Prin labirintul vieţii s-a-ncurcat
Cu amintirea unor vechi taverne,
Pe un hotar de lacrimă udat.

Şi-apoi să vă-mpăcaţi cu gândul rece,
Că-mi este chipul plin de tonuri stinse,
Că pot chiar şi izvoarele să sece,
Când pe pământ cad ceruri albe, ninse.

Îmi voi păstra speranţa de dreptate,
Lăsând-o-n tot ce poate dăinui,
Ca să-mi trăiesc deplina libertate
Consensual cu felul de a fi.

Dorinţa-mi e, și veșnic va rămâne,
Să-mi fie drumul fără gând de lacrimi
Şi numai apa-n curgere să-ngâne
Această viaţă de iubiri şi patimi.

Somn

N-am mai ştiut nimic, am adormit,
Dormeam în ritm de treceri, monoton
Şi dintr-odată somnul m-a trezit
Ca să cobor pe-al gării, trist peron.

Dar parcă tot dormeam şi pe peron,
Simţind în vis un gust de cer, amară,
Şi că priveam din ultimul vagon,
Că trenul nu opreşte-n nici o gară.

Nu mai ştiam ce gânduri m-au pornit
Să bat, întreaga noapte lungul drum,
Simţind că sunt extrem de obosit
Când paşii îmi călcau al urmei scrum.

Şi-n jurul meu vedeam a fi doar scrum,
În scrum voia şi lacrima să-mi cadă,
Nimic nu mai vedeam, vedeam doar fum,
Ştiam că totuşi merg pe-o veche stradă.

Şi-am mers dormind, prin pieţe, fără rost,
Voind s-accept că dorm pe mese reci,
Că sunt, din nou, acel care am fost
Când unii mi-au strigat, în cor, “Să pleci!”

Şi am plecat cu un bagaj banal,
Cu ochii duși, grăbiţi, în altă lume,
Cu tot trecutul meu sentimental,
Voindu-mă pierdut cu tot cu nume.

Plecam să fiu mai mult nevăzător
A toate câte n-aveau înţeles,
Să las pierdute umbrele-n decor
Pe drumul lor spre un profund regres.

Astfel plecam şi încercam să dorm
În alte locuri, chiar în alte pieţe,
Să pot uita dezgustul meu enorm
Ce sufletu-mi făcea să se îngheţe.

Şi de-aş putea, aş mai pleca o dată,
Prin ger, prin ploi, prin viscol, prin furtună,
Ca să nu ştie nimeni, niciodată,
Că-mi este dor să dorm sub clar de lună...

Aritmetica pe cuţit

Ar zbura catre o stea
Litera ce ne tot vrea,
Aruncând restu-n neant...
Rest total, neimportant.
Două căi mai am... Răzleţe,
Care-ncearcă să mă-nveţe
Să mă-ncred în infinit
Ca-ntr-o lamă de cuţit.

De la Ceruri la Pământ,
Timpul e doar un cuvânt,
Care dă-nţelesuri noi
Faptelor ce vor război.
Litera se vrea comună,
Dar se-ascunde de minciună
Inventând un infinit
Chiar pe vârful de cuţit.

Noaptea-i lacrimă şi basm
Exilată de fantasm
Numărând din doi în doi,
Şi pe noi, utând de noi...
Clipa nopţii-i peste clipă,
Infinit înspre risipă.
Plus şi minus infinit...
Aspre muchii de cuţit.

Încă o scrisoare

Iubita mea,

Trăieşti aşa străină,

Hai să ieşim în lume, la lumină,
Hai să plecăm, altundeva, departe,
Să fim noi doi, uitaţi de-a lumii moarte.

Să-ţi iei tot bagajul, pleca-vom pe mare,
Nici eu nu ştiu unde, spre soare-răsare,
Pleca-vom în noaptea uitată de lume,
Alături de şoapta ce nu-şi are nume.

Diseară e lună sau poate sunt nori,
Grăbeşte, grăbeşte, mă ia cu fiori,
Plecând spre niciunde, pleca-vom în noi,
Din lumea aceasta cu laşi şi eroi.

Iubito îmbracă o haină mai groasă,
E noapte, sunt vânturi şi ceaţa e deasă,
Îmbracă-ţi costumul de-not, de salvare,
E poate furtună la noapte pe mare.

Dar, haide, grăbeşte, mult timp nu mai ai,
Şi n-ai nici motive pe gânduri să stai,
Pleca-vom departe, urca-vom în munţi,
Ştiu locuri de taină, nu poţi să renunţi.

Pleca-vom diseară, pleca-vom la noapte,
Trece-vom la gânduri, trece-vom la fapte;
Nimic n-o să fie de mâine-ntre noi,
Vom fi doi apatici zdrobiţi, amândoi.

Dar hai, fă-ţi bagajul, diseară plecăm,
S-ajungem pe mâine, să nu aşteptăm,
Vom fi laşi în lume, în viaţă eroi,
Trăi-vom o viaţă, noi doi, numai noi.

Eu vin, vin diseară, să fii pregătită,
Pleca-vom departe de orice ispită.
Dar dacă-i furtună rămânem acasă.
Şi-aici te voi face a vieţii mireasă.