vineri, 4 decembrie 2015

Azi, Mariei-Magdalena

Azi puritatea rar mai este pură,
Pândiţi suntem şi-n vise de păcat,
Diversitate-i singura măsură
Ce ne-o-nsuşim în mod deliberat.

Gustul îl ştim şi-i dăm mereu crezare,
Ne îmbătăm şi spunem că-i un joc,
Uităm că viaţa trece la-ntâmplare
Şi-o mergem cu un pas bătut pe loc.


Mariei- Magdalena-i ştim povestea
Şi cât în obicei s-a înrobit,
Pe cât de mult i-a mers în lume vestea,
Şi cât de mult schimbarea şi-a dorit.

Răspunsul azi nu-şi ştie întrebarea,
E doar o constatare prin urmări,
Ce pune în dezbatere onoarea,
Ca sens al prea-ntâlnitei dedublări.

Teama o ştim, dar tot trăim cu teamă,
Că fără mască nu ne-ar fi uşor,
Că nimeni, altfel, nu ne ia în seamă,
Dacă n-avem ceva atrăgător.


Mariei-Magdalena-i ştim povestea
Şi cum, să se îndrepte şi-a dorit,
Pe cât de mult i-a mers în lume vestea,
Şi cum, într-un sfârşit, a izbândit.

A fi aproape, azi, se defineşte
Prin fapte cu vădit real folos,
Şi care cu un preţ, se răsplăteşte,
Bănesc, material sau amoros.

Mereu găsită e singurătatea
Liniştitoare şi de bun augur,
Şi cadru ce convinge libertatea
Să nu se mărginească pe contur.


Mariei-Magdalena-i ştim povestea
Şi când, într-un final a izbândit,
Pe cât de mult i-a mers în lume vestea,
Şi când, crezând, în pace s-a sfârşit.

miercuri, 14 octombrie 2015

Fine dezacorduri

Trăim pierduţi în lumea de iluzii,
Ne văd copacii, goi, sub clar de lună,
Ascunşi în haine pline de confuzii,
Şi doar ce vrem se-apucă să ne spună.

Seducătoare-i umbra unor focuri
Ce ard furtuna razelor de soare,
Dând nume unor părăsite locuri
Desprinse din poveşti nemuritoare.

De la-nceput noi vrem să ştim finalul,
Şi tot grăbim motivul spre-mplinire,
Chiar dacă măsluim concret banalul,
Numindu-l o secvenţă de iubire.

Cărările se pierd între apusuri,
Privindu-se-ntr-a nopţilor oglindă,
Făcând din vise pragul dintre visuri
Când somnul vrea trăirea să cuprindă.

Pian cu multe fine dezacorduri
Ne este viaţa… Pură întâmplare,
Ca şi un val redus, între fiorduri,
La simpla-i amăgire că e mare.

Ne este traiu-n sine iluzoriu,
Cu ancore constrânse de regrete
De-a-ncetini deriva-n derizoriu,
Şi eludarea faptelor concrete.

luni, 12 octombrie 2015

Mai departe, oricum

Te-am întâlnit… Erai ca orice fată…
Prin părul tău o rază rătăcea,
Şi-n ochi ţi-avei o lacrimă curată,
Ce-n noapte cu o stea se confunda.

Sub talpa ta se mistuia o cale
Ce nu ştiam că drum ni se vroia,
Doar te priveam mergând parcă agale
Cu teamă de eternul "va urma".

Am vrut să ştim cum trece înserarea
Dacă-o-trăim nepăsători de ea,
Dacă lăsăm deoparte depărtarea
Şi vrem tăcuţi a ne împreuna.

Doar ochii tăi, nevinovaţi, prin noapte
Mi-au spus că e firesc a se-ntâmpla
Minunea ce-ai rostit-o printre şoapte,
Şi ne-ai făcut pe noi părtaşi la ea.

În zori de zi, plecai fără te teamă,
Ca să te-ntorci când iar se va-nsera,
Ştiind speranţa mea care te cheamă,
Într-un perpetuu, nobil, "va urma"!

Şi-a fost din nou o seară, altă seară,
Venirea ta mereu o-nsenina,
Nici luna nu voia să mai rasară
Decât când tu te oglindeai în ea.

Zorii de zi veneau în grabă mare,
Uitai să-mi spui că nu mai vrei pleca,
Privindu-te, n-aveam nici o-ntrebare,
Vedeam dorinţa în privirea ta.

Te întâlnisem cândva, într-o noapte,
Când luna alte drumuri mi-arăta,
Mi-am amintit când, iarăşi, printre şoapte
Mi-ai spus că multe, tot mai multe vor urma…

sâmbătă, 3 octombrie 2015

Dimineaţă fără suflet

În ziua ce va fi să se arate
De nu mă veţi mai şti pe nici un drum,
Nu vă-ntrebaţi nimic, dacă se poate,
Priviţi firesc plecarea-mi în postum.

Chiar dacă amintirea mea persistă
Şi lacrima din ochi va vrea să cadă,
Gândiţi-vă că cel ce-a fost există,
Doar s-a-mbrăcat în falduri de zăpadă.

Şi fiind plecat spre lumile eterne,
Prin labirintul vieţii s-a-ncurcat
Cu amintirea unor vechi taverne,
Pe un hotar de lacrimă udat.

Şi-apoi să vă-mpăcaţi cu gândul rece,
Că-mi este chipul plin de tonuri stinse,
Că pot chiar şi izvoarele să sece,
Când pe pământ cad ceruri albe, ninse.

Îmi voi păstra speranţa de dreptate,
Lăsând-o-n tot ce poate dăinui,
Ca să-mi trăiesc deplina libertate
Consensual cu felul de a fi.

Dorinţa-mi e, și veșnic va rămâne,
Să-mi fie drumul fără gând de lacrimi
Şi numai apa-n curgere să-ngâne
Această viaţă de iubiri şi patimi.

duminică, 20 septembrie 2015

Somn

N-am mai ştiut nimic, am adormit,
Dormeam în ritm de treceri, monoton
Şi dintr-odată somnul m-a trezit
Ca să cobor pe-al gării, trist peron.

Dar parcă tot dormeam şi pe peron,
Simţind în vis un gust de cer, amară,
Şi că priveam din ultimul vagon,
Că trenul nu opreşte-n nici o gară.

Nu mai ştiam ce gânduri m-au pornit
Să bat, întreaga noapte lungul drum,
Simţind că sunt extrem de obosit
Când paşii îmi călcau al urmei scrum.

Şi-n jurul meu vedeam a fi doar scrum,
În scrum voia şi lacrima să-mi cadă,
Nimic nu mai vedeam, vedeam doar fum,
Ştiam că totuşi merg pe-o veche stradă.

Şi-am mers dormind, prin pieţe, fără rost,
Voind s-accept că dorm pe mese reci,
Că sunt, din nou, acel care am fost
Când unii mi-au strigat, în cor, “Să pleci!”

Şi am plecat cu un bagaj banal,
Cu ochii duși, grăbiţi, în altă lume,
Cu tot trecutul meu sentimental,
Voindu-mă pierdut cu tot cu nume.

Plecam să fiu mai mult nevăzător
A toate câte n-aveau înţeles,
Să las pierdute umbrele-n decor
Pe drumul lor spre un profund regres.

Astfel plecam şi încercam să dorm
În alte locuri, chiar în alte pieţe,
Să pot uita dezgustul meu enorm
Ce sufletu-mi făcea să se îngheţe.

Şi de-aş putea, aş mai pleca o dată,
Prin ger, prin ploi, prin viscol, prin furtună,
Ca să nu ştie nimeni, niciodată,
Că-mi este dor să dorm sub clar de lună...

sâmbătă, 19 septembrie 2015

Aritmetica pe cuţit

Ar zbura catre o stea
Litera ce ne tot vrea,
Aruncând restu-n neant...
Rest total, neimportant.
Două căi mai am... Răzleţe,
Care-ncearcă să mă-nveţe
Să mă-ncred în infinit
Ca-ntr-o lamă de cuţit.

De la Ceruri la Pământ,
Timpul e doar un cuvânt,
Care dă-nţelesuri noi
Faptelor ce vor război.
Litera se vrea comună,
Dar se-ascunde de minciună
Inventând un infinit
Chiar pe vârful de cuţit.

Noaptea-i lacrimă şi basm
Exilată de fantasm
Numărând din doi în doi,
Şi pe noi, utând de noi...
Clipa nopţii-i peste clipă,
Infinit înspre risipă.
Plus şi minus infinit...
Aspre muchii de cuţit.

joi, 27 august 2015

Încă o scrisoare

Iubita mea,
Trăieşti aşa străină,
Hai să ieşim în lume, la lumină,
Hai să plecăm, altundeva, departe,
Să fim noi doi, uitaţi de-a lumii moarte.

Să-ţi iei tot bagajul, pleca-vom pe mare,
Nici eu nu ştiu unde, spre soare-răsare,
Pleca-vom în noaptea uitată de lume,
Alături de şoapta ce nu-şi are nume.

Diseară e lună sau poate sunt nori,
Grăbeşte, grăbeşte, mă ia cu fiori,
Plecând spre niciunde, pleca-vom în noi,
Din lumea aceasta cu laşi şi eroi.

Iubito îmbracă o haină mai groasă,
E noapte, sunt vânturi şi ceaţa e deasă,
Îmbracă-ţi costumul de-not, de salvare,
E poate furtună la noapte pe mare.

Dar, haide, grăbeşte, mult timp nu mai ai,
Şi n-ai nici motive pe gânduri să stai,
Pleca-vom departe, urca-vom în munţi,
Ştiu locuri de taină, nu poţi să renunţi.

Pleca-vom diseară, pleca-vom la noapte,
Trece-vom la gânduri, trece-vom la fapte;
Nimic n-o să fie de mâine-ntre noi,
Vom fi doi apatici zdrobiţi, amândoi.

Dar hai, fă-ţi bagajul, diseară plecăm,
S-ajungem pe mâine, să nu aşteptăm,
Vom fi laşi în lume, în viaţă eroi,
Trăi-vom o viaţă, noi doi, numai noi.

Eu vin, vin diseară, să fii pregătită,
Pleca-vom departe de orice ispită.
Dar dacă-i furtună rămânem acasă.
Şi-aici te voi face a vieţii mireasă.

marți, 25 august 2015

Zbucium de vise

Încă mai merg, în miez de vară,
Cum am tot mers de-atîtea ori,
Mereu cu gândul înspre seară
Şi rostul primilor fiori.

Mai trec prin zilele uitate
Într-un îndemn pierdut în vis
Şi-n toate ce le cred curate
Găsesc culori de compromis.

Şi tot aştept, în taină mare,
Punând ideile în vers,
Să simt arsuri de-nflăcărare
Pornind un drum ce-l am de mers.

Doar seara-mi vine-nlăcrimată
Să-mi spună tot ce s-a-ntîmplat,
Şi-mi am privirea zbuciumată
De cerul mult prea înstelat.

Reci ploi de stele-nfrigurate
Mă ţin în traiul meu stingher,
Prea doritor de libertate
Şi mult căutător spre Cer.

Pe drumul unor legi nescrise,
Mă tot avânt, mergând de zor,
Zorind un curcubeu de vise
Să dea culoare nopţilor.

luni, 24 august 2015

Destin de depărtare

Izbuc de valuri taie în epave
Pustie drumuri, falnice cărări...
Şi tot purtând un dor de depărtări,
Simţind îndemnul marilor chemări,
Ulise-şi simte visele bolnave

Toţi văd deşarte certuri de hotare,
Mulţi cred că cearta-i semn de nou avânt...
Tot aşteptând cu privegherea-n vânt
Uită şi Penelopa de cuvânt,
Făcând din el mereu o întrebare.

La ţărm doar valul este semn că vântul
Plecat e-n larg, rătăcitor, pe mări...
Cu-n înlemnit destin al altor zări,
Cu o deşartă soartă de-mpăcări,
Ulise-şi vrea, pe ţărm avea mormântul.

Nimic nu-i nou sub Ceruri şi sub soare,
Timpul e tot mereu nerăbdător...
Crezând că totul e întâmplător,
Îşi vrea şi Penelopa alt decor,
Chiar dacă întrebărea tot o doare:

Şi se întrebă, cumva cu mirare:
Ulise-i dorul meu de depărtare?

marți, 11 august 2015

Definiţi prin critici

Trăim iubirea-n marea de invidii
Şi valuri tot mai mari ne încolţesc,
Pasul ni-i greu călcând pe coji de stridii
Şi-aşa uităm că totul e firesc...

Uităm să ne ferim de privitorii
Ce caută ceva ce nu-i văzut,
Şi-ademenesc, în miez de noapte norii,
Prefabricând delicte din trecut.

Părerile sunt, veşnic, comentarii
Pline de iz mereu judecător,
Dar din motive absolute, varii,
Puse-n contextul vieţii tuturor.

Poveste cu adaos de iluzii
Fac mulţi din tot ce poate fi trăit,
Iar amăgirea marilor confuzii
Îndeamnă către muchii de cuţit.

Uităm că suntem, noi, definitorii
A tot ce după noi va fi rămas,
Că n-au pierit nicicând acuzatorii
Ce văd de toate într-un simplu pas.

Ne asumăm eroarea unor critici
Ce se privesc pe ei, vorbind de noi,
Ca-nduplecaţi de termeni, noi, juridici
Să regretăm că suntem amândoi.

luni, 10 august 2015

Durere de dor

Vremea trecută-n urmă e rămasă,
Tot ce a fost ne este doar trecut...
Cândva ştiam de viaţa de acasă,
Azi chiar cuvântul ni-i necunoscut.

Ne rătăcim de gândurile noastre
Când căutăm în vremuri ce-au apus
Şi înţelegem câte mari dezastre
Sunt adevăruri care nu s-au spus.

Ne este dor de simpla provocare
De a dormi o noapte liniştiţi
Uitând că-n dimineaţa următoare
De ochi străini ne vom trezi priviţi.

N-avem idei şi, parcă, nici motive
Să fim doar adevărurilor vad,
Şi să trăim sub falduri instinctive,
Uitând motivul stelelor ce cad.

De-acasă ne e dor şi spre acasă
Ne vrem, cândva, să ştim că facem paşi,
Când orice neputinţă ne apasă,
Spunându-ne ce ani ne sunt rămaşi.

Şi, prin urmare, prin singurătate
Facem ce facem şi trăim uitaţi,
Rememorând speranţe spulberate
Şi drumul altor paşi, îndepărtaţi.

marți, 7 iulie 2015

În înţeles, cu rost

Nu are rost să vrei să schimbi culoarea
Acestui cer atât de plumburiu,
Mai bine haide să convingem marea
Să să dorească norilor sicriu.

Pe mine găzduieşte-mă sub pleoape
Că-n ochii tăi seninu-i necuprins
Să-ţi fiu şi să te simt mereu aproape,
Un rug, luminător de vis, aprins.

Să împrumut din ochii tăi lumină,
Simţindu-ţi harul binefăcător
Ce m-a lăsat să ştiu că-s fără vină,
Doar dacă vreau să fiu învingător.

În vise, poţi, cu flori de primăvară,
Să pui culoare norilor răzleţi,
Pe care îngeri, nevăzuţi, coboară,
Redând speranţei gând de alte vieţi.

Şi-aşa să-nvăţ să nu mai iau în seamă
Că fulgerul el-aud dar nu-l mai văd,
Să merg pe drumuri fără să am teamă,
Când nevăzutul lumii îl prevăd.

Din vis ştiind eu am să-ţi spun când marea
La ţărm adună valuri din furtuni,
Ca tu, scrutând, în tihnă depărtarea
Să crezi că omu-i cumul de minuni.

miercuri, 3 iunie 2015

Etern prin absolut

Din absolutul faptelor concrete,
Privesc conturul lumii desuete
Plin de-ntrebări, în sine, indiscrete.

Cobor în gânduri întru înălţare
Să pot privi, când soarele răsare,
Un orizont pierdut în depărtare.

Mă regăsesc cu totu-n rătăcire,
Căutător, pe drum de împlinire,
De alt motiv pierdut prin amintire.

Însemne văd şi regăsesc în toate
Dorinţa de-a trăi în libertate
Făptuitor a tot ce omul poate.

Din absolutul lumii desuete
Privesc spre orizonturi indiscrete
Strivite de dorinţele concrete.

Cobor umbrit de marea înălţare
A celor ce găsesc în depărtare
Răspuns la orice fel de întrebare.

Şi readuc, din colb de amintire,
Un omenesc avânt spre împlinire,
Ce-mi pare-a fi, acum, o amăgire.

Şi-ncet, încet, mă las uitând de toate
Ca să trăiesc, măcar pe cât se poate,
Eternitatea mea în libertate.

sâmbătă, 16 mai 2015

M-am întrebat...

M-am întrebat ce-i timpul... N-am aflat
Şi de-ntrebări am cam făcut risipă...
Mi-e dat să ştiu că într-a nopţii clipă
Va fi să retrăim fapt întâmplat...

M-am întrebat ce-i dorul... N-am aflat
Şi m-am trezit vorbind despre dorinţă...
Şi că visez o mare biruinţă
Din viitorul fapt deja-ntâmplat...

M-am întrebat ce-i visul... N-am aflat
Şi m-am întors, mergând grăbit, la viaţă
Trecând prin valuri mari, şi reci, de ceaţă
Spre vremea unui fapt ca şi-ntâmplat.

M-am întrebat ce-i gândul... N-am aflat
Şi m-am trezit uitând de tot de mine,
Că şi prezentul trece, de la sine,
Spre adevăr, spre faptul întâmplat.

M-am întrebat ce-i viaţa... N-am aflat
Și-am rătăcit trecând mereu hotare...
Mi-e dat să ştiu că noaptea va fi mare
Când pasul fi-va faptul întâmplat...

sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Constatare de prezent

Sunt zilele, din ce în ce, mai scurte,
Dar eu aştept să vină primăvara,
Singurătăţii greu îi duc povara,
Doar paşii-mi mută frunzele prin curte.

Ceasu-i stricat... Bătăile-i prea multe,
Voit nepuse la numărătoare,
L-au învăţat cât de uşor se moare
Când de menirea-i nu a vrut s-asculte.

Mi se aşează brume peste pleoape
De-atât de multa-n viaţă veşnicie
În care parcă nimeni nu mai ştie
De amintirea celui de aproape.

E noaptea lungă, dar şi ziua-i lungă,
Dar şi așa puţine fac din toate
Din cât îmi e ştiut că se mai poate
Cât încă nu bat clopotele-n dungă.

De-ar fi să mor, durerea n-ar fi mare,
Ar fi ca o plecare mai grăbită
Din lumea ce, atât de obosită,
Îşi doarme somnul zilei în picioare.

De doruri gândul simt că-ncărunţeşte
Şi număr în zadar aceleaşi ore
Şi zile de-ntuneric, incolore,
În care toată viaţa mea îmbătrâneşte.

joi, 22 ianuarie 2015

Leac prin purgatoriu

E iarnă și sunt tot mai pesimist,
Mă rătăcesc prin gânduri, văd departe,
Ceaţa e grea de parcă plouă trist,
În ceruri felinarele sunt sparte...

Speranțele au şi acum culoarea
Trecutului rămas în amintiri,
Şi neschimbată-n suflet e valoare
Prea mult neamintitelor iubiri.

Ştiu c-am gustat puţină veşnicie...
Urcam spre creste pe pereţi de stânci,
Şi am primi ca daruri apă vie
Să urc, de cad, din râpele adânci.

E iarnă şi-mi privesc melancolia
Ca umbră pe-al zăpezii alb curat,
Care-mi trezeşte-n noapte insomnia
De care m-aş fi vrut demult uitat.

Mi se se sufocă-n ger, de dor, dorinţa
În marea-mi renunţare la prezent,
Lovită fiind de jocul de-a voinţa
De-a fi tăcut şi, într-un fel absent.

Nici nu mai ştiu dacă mai simt căldura,
Ori mă invinge un absurd orgoliu
De-a-mi depăşi, prin nostalgii măsura,
Şi-a-mi fi tristeţea leac şi purgatoriu.

luni, 19 ianuarie 2015

Cu orice zi...

Cu orice zi ce trece-s mai aproape
De liniştea neliniştilor vagi
Când voi putea păstra, închis sub pleope,
Un univers cu oameni ce-mi sunt dragi.

Destinul desenează hărţi sumare
Cu puncte şi repere în consens
Şi doar busola faptelor contrare
Dă sensului contrar realul sens.

Cu orice zi ce trece-s mai departe,
De timpul ce-mi revine-n amintiri,
Doar sufletul păstrează, peste moarte,
Trăirea-mplinitoarelor iubiri.

Cu orice zi ce trece mă îmbată
Tristeţi ce le uitasem în trecut,
Ca şi poveşti care "au fost odată"
Şi le-am trăit fiind nepriceput.

Venind din toamnă, înspre primăvară
Încerc s-adorm, să uit de-al iernii ger,
Să pot să uit că albul de afară
Lasă vazute urmele din Cer.

Cu orice zi ce trece, mai grăbite
Sunt clipele ce se hrănesc din noi,
Doar visele-mi rămân neispitite
Şi îmi aduc trăirile-napoi...

marți, 13 ianuarie 2015

Ninsoare de circ

Ninge pe străzi cu clowni şi măscărici,
Şi-s peste tot dughene, ca în târg,
În marea lume-a sufletelor mici
Prostia dă mereu, mereu în pârg.

Modern înseamnă-a fi un saltimbanc,
Credinţa e deja un arhaism,
Voinţa e o mină antitanc
Lipsită de bun simţ şi realism.

Doar cei stupizi mai au un ideal,
Ne afişăm cu zâmbet oportun,
Duplicitatea e ceva din normal,
Şi viaţa un subiect de drept comun.

Să fii normal deja e demodat,
Ba chiar, cumva, un handicap sever,
Orice simbol e ieftin, expirat,
Şi orice geniu-i doar un gunoier.

Trăiri nu mai există, totu-i troc,
Un preţ corect plătit e ceva rar,
Iubirea e o marfă de talcioc,
Şi e normală trecerea-n zadar.

În luxul unei vieţi de acrobat
E mult mai bun un suflet second-hand,
Că ieftin fiind, uşor e de schimbat
De-i necesară încadrarea-n trend.

Căderea e firescul fapt banal,
Chiar necesară unui trai decent,
În care totul e principial,
Şi-i de folos a fi obedient.

Se fandosesc, în jur atâția mimi,
Şi fiecare-şi este important,
În lumea-n care toţi sunt anonimi
Şi circul, numai circu-i relevant.

duminică, 11 ianuarie 2015

Tot, din nimic

Dintr-un nimic te naşti în gândul meu
Şi mori de vânt mi-l macină uşor
În nori dispari şi reapari mereu,
Şi eşti detaliu, umbră şi decor.

Lăsând o urmă prinsă-n depărtare,
Plecând, îngheţi şi timpul ce-a apus,
Dar redevii o lacrimă de soare,
Ce dă contur cuvântului nespus.

Când inima-ţi e mare-nvolburată
Privirea îţi coboară în abis,
Mă-ntreb de-ţi e iubirea înecată
Sau doar te-ai adâncit prea mult în vis?

Mă pierd în ceaţă ca o destrămare
Că nu am argumente de ajuns
Să motivez că altceva mă doare
Nu simplul fapt că nu găsesc răspuns.

Şi îmi sculptezi un suflet şi mai dur
Din stânci ce le-ai lovit adeseori
Să mă obligi ca încă să îndur
Prea multa-ţi risipire de culori.

Îmi țeşi bucăți de suflet din cuvinte
Să poţi să simţi că sunt din nou întreg,
Astfel să pot să îmi aduc aminte
Că n-am motiv prezenţa să ţi-o neg.

Car după mine munţi de renunţare
Şi zbuciumul abia de-l mai ascund,
Mi-e pasul o continuă-ntrebare
Care nu-mi lasă timp să îmi răspund.

Și scriu, brodându-mi doru-n poezie
Să nu mai simt povara ce o port,
Tot ce e scris ţi se închină ţie,
Eu, de durere, nu mă mai suport...

Iubirea ta pe suflet îmi e cruce,
Aştept şi aşteptând mi-e tot mai greu...
Păcat de e, eu ştiu că îl pot duce...
Să mi te dea, îl rog pe Dumnezeu.

joi, 8 ianuarie 2015

Testament de trubadur

Cât am putere scriu, încet,
Poemul ultim... Un crâmpei...
Am doar o urmă de regret
Că mulţi, pe formă, pun temei.

În lumea plină de arici,
A celor ce se vor poeţi,
Am fost cândva un vârf de bici
Şi-am pus coroane de scaieţi.

Vă scriu din nou cu vers fugar,
Direct şi fără-nflorituri,
Un gând al celui ce, hoinar,
Dă înţeles la aventuri.

Mă las ca semn, mă pun accent,
Nehotărătelor idei
Ca, readuse în prezent,
Să-şi aibă rosturi şi temei.

Iar dacă par cam istovit,
Ori câteodată sunt bufon,
Mă las citit, las la citit,
Urme de vârfuri de creion.

Că văd şi umbrele trecând,
Dinspre prezent înspre trecut,
Ori ceea ce au alţii-n gând,
Nu-i un secret, este ştiut.

Noapte de noapte, zi de zi
Am ars al lacrimilor scrum,
Tot încercând a regăsi
Motive mersului pe drum.

La urma-urmei, toate trec,
Chiar şi o stea plânge de dor,
Ca om venit-am, ca om plec,
Ca să ajung cândva să mor.

Nu mai vorbesc de moşteniri,
Nu-i cazul în acest moment,
Când, revenit din rătăciri,
Las doar cuvântu-n testament.

sâmbătă, 3 ianuarie 2015

Ca Nero...

Precum făcut-a Nero, câteodată,
Aş vrea întregii lumi să îi dau foc,
Din temelie să se ardă toată
Ca să se poată face alta-n loc.

M-am săturat de cei ce văd lumina
Ca ceva ireal şi insipid
Şi-n lipsa ei ascunsă-i toată vina
Celui tiran... şi-s alţii puşi la zid.

Ne închinăm, cu multă nepăsare,
Impuselor, lumeştilor criterii,
Şi tot servim idei complementare
Celor ce-n drum ne pun numai mizerii.

De cei ca Cezar este lumea plină,
Şi Cleopatra încă e un mit,
Dar vinovaţi sunt cei fără de vină
Că pot trăi-ntre muchii de cuţit.

Îmi vine să-i dau foc, să văd cum arde,
Cum pulberea se face praf şi fum,
Cum cad blazoane şi dispar stindarde,
Şi amintirea lor dispare-n scrum.

Nu-s mulţi cei care vor să înţeleagă
Că nu-i nimic la voia întâmplării,
Că-i un cazan în clocot lumea-ntreagă,
Pusă mereu sub semnul întrebării.

vineri, 2 ianuarie 2015

Autograf şi formă

Eu nu mai am pe nimeni, ştiţi şi voi
Sunt rătăcit prin viscole şi ploi,
Şi ştiţi şi câtr vorbe se aud,
Când dau de ştire adevărul crud...

În umbra mea cuvintele-mi adun
Şi ceea ce-i de spus, în scris, tot spun,
Chiar dacă zac sub maldăre de praf
Şi-s, pentru mulţi, doar un autograf.

Din vorbă-n vorbă trec şi pun accent
Pe adevărul ce îl simt absent,
Şi-mpart pe doi, din când în când, la doi...
Absurdul cert al vremurilor noi.

Când despre vremuri vechi îmi amintesc
În juru-mi doar tăcerea o găsesc,
Nu mai vorbesc, am timp destul să scriu...
Oricum, destule las pe mai târziu.

Spun multe-n vorbe greu de înţeles,
Neacceptând absurdul ca progres,
Şi nici nu sunt adept consensual
Mereu prezentului discurs banal.

Tot ce-am trăit îmi este amănunt
Cu care definesc ceea ce sunt,
Viaţa în minte-mi scrie olograf
Eu doar redau, semnând, autograf.

Cândva ploua, şi astăzi o doresc,
Chiar dacă-i rece pot să o-ncălzesc,
Mă simt o formă de gheţar topit,
Mult prea bătrân şi reîntinerit.

joi, 1 ianuarie 2015

Iremediabilul himeric

Mă-ntreb de-ai fi uitat aşa curând
Promisiuni ce le-am făcut în anii
Demult trecuţi, puţin înţelegând
Că-n toamnă, totuşi, goi rămân castanii...

Ne întrebam cum urcă în văzduh,
Atrase de al zborului miraj,
Frunze mânate de un straniu duh
Pierzându-şi al finalului curaj.

De când te caut unde n-am ajuns
Cu paşii obosiţi de-atâtea toamne,
Ca să găsesc măcar un vag răspuns
Atâtor întrebări… Dar unde, Doamne?

E-atâta-ndepărtare între noi,
Real trăim doar visul repetabil
Suntem înstrăinaţi şi-n suflet goi,
Şi ni-i trecutul iremediabil.

Să mă opresc? În care anotimp
Vom regăsi o nouă primăvară,
Când nu vom fi cu viaţa-n contratimp,
Şi nu o vom privi-o ca povară?

Tu mă mai ştii? Mai poate vorba ta,
Să dea-nţeles trăirii ce-o aveai
Când prin simţire binecuvânta
Şi deschidea o poartă către rai?

Am întrebări dar n-am nici un regret,
Durerile-au murit sub anestezic,
Uitarea-mi e îndemn şoptit, discret,
Să plec dintr-un trecut acum himeric!