Absent nemotivat

Noaptea se trece ca un râu de smoală,
Luna-i ascunsă, parcă dinadins,
Nu simt nimic, simt numai perna goală,
Rătăcitor mă simt, ca un învins.

Mă simt, cu totul, scufundat în beznă,
Mă-mpiedic uneori de câte-un gând,
Un demon mi se-agaţă de o gleznă,
Iar îngerii stau pe la geam plângând.

Câte o rază vine de departe
Şi pe pereţi, jucând intermitent,
Noaptea mi-o rupe-n două şi desparte
Gândul de vis, trecutul de prezent.

Caut de toate, printr-o amintire,
Găsesc frânturi de gând înălţător,
Şi drumu-mi ocolit printr-o pornire
Ce m-a făcut mereu căutător.

Nu am fugit de fapte niciodată,
Doar uneori am mai întârziat,
Sunt vinovat, nu viaţa-i vinovată,
Că azi îmi sunt absent nemotivat.

Sunt uneori, cuprins de îndoială,
Sunt amalgam bizar de contradicţii,
Că, reluând, haotic, o greşeală,
Sunt la cheremul multor interdicţii.

Şi noapea-i neagră, chiar şi luna-i nouă,
Perna e udă... Cred c-afară plouă...

Mic dicţionar

Când viaţa se înnoadă şi deznoadă,
Esenţialul trece-n înţelesuri,
Neînţelesul îşi găseşte sensuri
Şi toate se-mbulzesc a fi dovadă.

Tăcerea e un vis urât, de groază,
Cu gânduri care zboară stoluri, stoluri,
Şi mintea-şi face armă din simboluri
Care ucid orice-nceput de frază.

Tăcerea dintre noi e bob-zăbavă
Care dă foc fireştilor emoţii
Şi, la pachet, ca marfa la promoţii,
Degrabă pune-n suflete otravă.

Cuvintele sunt picături de rouă
Ce viaţă dă petalelor de flori...
Rostindu-le, descoperim comori
Şi viaţa o-mbrăcăm în haină nouă.

Cuvântul spus e ca o simfonie
Armonizată-n game şi acorduri,
Ce-n liniștea adâncilor fiorduri
Se-arată în măiastra-i simetrie.

Iubirea e un tot născut din toate,
Nu-i marfa ce o vând, în târg samsarii,
E o simţire ce, topind gheţarii,
Din piatră seacă apă vie scoate.

Iubirea e puterea de a trece
De orice piedici, chiar de pragul morţii,
De-a face într-o zi cât alţii-n zece,
Şi-a izbândi oricum ar cade sorţii...

Fără iubire-i mare sărăcia,
Săraci ajung cei ce nu pot iubi
Şi mor, nemaiavând de ce trăi,
Avându-şi deja moartă bucuria.

Neclarul clar

Acum, când mulţi, văd clar aceasta viaţă
Că trece fără a-şi avea motiv,
E timpul de-a da cărţile pe faţă
Şi-a nu vorbi de ea rezumativ.

Un mare nefiresc se vede-n toate
Absurdul în trăiri s-a cuibărit,
Pe cel nedrept minciuna drept îl scoate
Şi-i condamnat acel ce e cinstit.

Zilele-s grele, altele mai grele
Prin toate se arată a veni,
Cei ce fac bine, făcători de rele
Sunt arătaţi de cei ce-atât pot fi.

Dorinţele cu viaţa n-au a face,
Sunt mai de preţ şi puse mai presus,
Războaiele se fac pentru o pace
Aducătoare de dureri în plus.

De toate ştiu cei ce nimic nu-nvaţă,
Cei învăţaţi sunt cei mai criticaţi,
Se cumpără, se vinde, ca la piaţă
Unii se vând, voindu-se bogaţi.

Puţine fapte, vorbe la grămada,
Dar şi în vorbe mulţi la-ntors o dau,
Mulţi se aduc pe sine ca dovadă...
Li-i de ajuns... De unde lua, nu au.

Ce nu-i ştiut mereu se presupune,
Puţini la-văţătură îşi vor spor,
Părerea mulţi şi-o dau, voind a spune,
Că şi un drum prin gropi este uşor.

Esenţa la nimicuri se rezumă,
Absurdul ne-a rămas primordial,
Şi-i postulat că doar ce se consumă
E valoros şi, clar, esenţial.

Totuşi, ştiu

Ceru-i de plumb... Afară simt că plouă,
Şi plouă şi în sufletu-mi pustiu,
Lacrimi de dor cu-n vag parfum de rouă
Îmi spală ochii ca, văzând, să ştiu...

Cândva, trăite clipe împreună
Le-am vrut furate trecerii-n zadar,
Azi, amintirea lor, inoportună,
Împarte timpu-n dulce şi amar.

Şi nu mai știu dacă e luni sau miercuri,
Nici dacă ceru-n nori s-a îngropat,
Dar văd, pe luciul apei, numai cercuri...
Şi astfel ştiu că nu a îngheţat...

Umblu, desculţ, în fiecare seară
Pe-aleile din sufletu-mi tăcut,
Melancolia-mi cântă la vioară,
Iar eu îi cer trăiri cu-mprumut.

Acum adun firimituri de vise
Rămase-n pliul unor amintiri,
În timp mă-ntorc, şi faptele promise
Sunt doar însemnul unor rătăciri.

Şi nu mai ştiu dacă e marţi sau vineri
Când ceasu-n turn dă veste că-i târziu,
Dar văd că-n amintire suntem tineri...
Şi văd că, a iubi, eu totuşi ştiu...